Cioturi despre viata, muzica, filme si alea-alea, cu un tobosar.
//Tot materialul de pe acest blog este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului.
All material on this blog is protected by copyright laws. Use of any kind without the author's approval is illegal.
Se mai intampla, sa picam din cand in cand, in rutina asta nesemnificativa.
De asta evenimentul asta a insemnat atat de mult pentru mine si cred ca este o experienta tare eliberatoare
Atat incat nimanui nu ii pasa cine esti acolo, cat si ca poti intra intr-o conversatie cu oricine, plus faptul ca toata lumea are hobby-uri similare... E o euforie generala orgasmica, si o panica vaga.
Totusi, te simti si mai satisfacut intelectual dupa o conversatie ca atare cu unul dintre invitati, si chit ca apuci sa schimbi doar cateva vorbe cu ei...Si chit ca poate ceea ce iti scrie pe autograf o fi o vorba goala; nu simti neaparat speranta, ci faptul ca nu exista gunoi al umanitatii peste tot, si ca sunt evenimente de genul asta, unde poti sa fi cine vrei, sa uiti de toate cele, cel putin pentru o zi. Si, normal, sa iti intalnesti idolii si actorii preferati. Atat John Rhys-Davies cat si Finn au fost geniali. John a facut un show imens si o conferinta intriganta si teatrica, in timp ce Finn a fost foarte deschis... Chiar am apucat sa vorbesc cu el in jur de vreo 10 minute, mi-a spus ca ne admira dintr-un motiv complet opus motivului lui John, mai exact ca stim sa traim, ca in centrul vechi, cand a mers aseara, a simtit vibratia aia specifica. John a spus ca suntem un popor remarcabil, si ca la fiecare venire in tara vede un pas mai mare spre o civilizatie si mai mareata. Finn este mai tanar, un actor poate mai deschis, iar John a aratat destula intelepciune cat puteai sa inchizi intr-o conferinta de o ora si cateva semnaturi, plus o poza. A fost destul ca sa poti sa zici ca ai iesit cu ceva de acolo, atat cu noi informatii cat si cu amintiri, si cateva cuvinte schimbate cu un cineva. Dar din nou... Cel mai important este ca poti sa fi cine vrei tu pentru o zi, sa uiti de indeletnicirile cotidiene... Este eliberator.
Asa, si m-am intors din hiatus...a doua oara.
Ca sa fiu sincer, este clar ca nu pot tine articolul asta actualizat cat de mult as vrea. Sunt momente in care imi este imperativ sa scriu, dar recurg la versuri si nu mai dau viata pieselor jurnalistice de genu' asta.
Totusi, astazi este o ocazie speciala, si in loc sa scriu Miercurea Muzicala, pentru care as fi avut inspiratie, o sa scriu una cinematografica.
Astazi, acum 50 de ani, s-a nascut Quentin Tarantino, unul dintre idolii mei si o persoana caruia ii datorez nu numai respectul meu, dar si ore din viata mea, glorificate de filmele lui.
La fel ca orice alt bun regizor, Tarantino este un maiestru al manipularii.
Toate filmele sale, cel putin in opinia mea, sunt gustate in cel mai fin mod posibil. Prin manipulare ma refer la aceea arta prin care intregul filmului, adica coloana sonora, personajele, actiune, montajul, etc. etc. te introduce in atmosfera cinematografica si te face sa tii cu unele persoanaje, sa doresti declinul altora si tot asa. Din perspectiva asta si multe altele, un film functioneaza cam la fel ca o carte.
Pe blog puteti gasi review-uri de la Kill Bill I (click pe text) si Kill Bill 2. E, ceea ce as mai avea de spus aici este felul in care, in aceste orgasmice doua ore si jumatate, Tarantino te trece prin extrem de multe sentimente si stari, predestinate in timp ce scria scenariul.
A putea sa manipulezi sentimentele unui public(chit ca nu o sa functioneze la fiecare individ) este intradevar o arta, si definesti un regizor glorios si de exceptie.
Kill Bill si Kill Bill 2 sunt, totusi, doar doua opere de-ale acestuia. Astazi nu este ziua lui Tarantino regizorul, si este ziua lui Quentin Tarantino: actor, regizor, scriitor, producator si om ce a supravietuit in industria filmica americana.
As vrea sa incep a narata cariera sa prin profundul lui debut, Reservoir Dogs(1992).
Cine nu are umilul timp sa vizioneze intrega deschidere ,in caz ca nu ati urmarit acesta victorioasa reprezentare a omului, ca sa ii zic asa, vedeti de la 7:26 in 'colo.
De la scena asta; pe fata lui Tarantino, care a avut aroganta meritata de a se camufla ca actor episodic, se vede expresia aia geniala de "Sunt epic si extraordinar. Uite ce am creat. Clar devin faimos si asta va ramane un clasic. Ha, Hollywood! Ha!".
Este de admirat modul in care intra, folosind o melodia memorabila si imprimata, cu cadrele alea stralucitoare. Toti se uita in pamant, in loc de in fata: de unde si titlul de "Reservoir Dogs". Se uita in pamant ca sa arate nepasare pentru restul lumii, caldurosi si comozi in aroganta lor.
Pe cat progreseaza piesa, filmul ii trece brusc intr-o situatie ce include omor, haos, ucidere si un jaf gone-bad. Nu pot spune nici ca e foarte original din perspectiva atat, chit ca la vremea aia nu se faceau atatea filme de tipu' asta, dar pot sa spun ca exceleaza prin urmatorul fapt: Arata felul in care reactioneaza cateva persoane puse intr-o situatia extrema, ce incep cu aroganta intiparita pe chip, unele mai experimentate in "bussiness", altele mai novice. De aici, arata cum poate claca un om si cum poate sa ii fie distrusa toata mandria in fata ochilor: Ia un individ complet sanatos, complet arogant si complet increzator si il duce in NIMIC. Pe langa asta ii da sa guste amar tradarea, ce poate face binele dintr-un om in rau, si cum, in final, castiga un individ ce a..........
Si de aici sa vedeti filmul, ca altfel stiti la ce ma refer. Tarantino, in concluzie, si-a inceput cariera printr-un film absolut notoriu.
Despre cei ce nu inteleg filmografia lui Quentin si o numesc o "mare balta de sange fara fond si fara sens", acestia sunt ignoranti ce nu pot vedea peste metaforele violente si in miezul adanc al filmului. "You either get the movie, or you don't" - Quentin Tarantino.
Vreau sa fac o mica paranteza. In ciuda faptului ca am vazut aproape toate filmele REGIZATE SI SCRISE de Tarantino, nu mi-ar veni sa le comentez pe toate: de dragul de a nu omite parti mai de seama si detalii adanci ce as vrea sa le captusez pe indelete. Ca si fapt divers, voi spune restul filmelor mele favorite regizate de maiestrul Quentin Tarantino.
PULP FICTION.
Mult am vrut sa scriu despre filmul acesta. Uneori ma asez si ma gandesc ca astazi este ziua. Alteori ma gandesc ca starea mea nu este vrednica de a scrie despre el, alteori ma gandesc ca vocabular meu nu ar contine destule cuvinte pentru a descrie fiecare scena in parte din aceasta capodopera: alteori ma gandesc ca ar trebui sa nu i-au filmul personal, si sa uit impactul pe care l-a avut pe mine, sa il vad din perspectiva a unui critic si nu al unei persoane ce are tendinta de a pica intr-o glorificare a acestui regizor, precum si a actorilor ai calor papusar este Tarantino. Uma Thurman, Tim Roth, Samuel L. Jackson, John Travolta, Bruce Willis....
In final, o sa incerc sa nu ma lungesc mai mult decat ar trebui, si sa incerc sa ma incadrez intr-un spatiu rezonabil.
Pulp Fiction este un roman intr-o ora si jumatate. Din definitia pe care Tarantino o pune pe ecran la inceput,
"fiction dealing with lurid or sensational subjects, often printed on rough, low-quality paper manufactured from wood pulp." -> in traducere "fictiune ce are de a face cu subiecte senzationale, de obicei printata pe hartie de calitate proasta, facuta din pulpa de lemn".
Ca urmare, se refera la un film fara substanta, nedemn. Un produs arogant, plin de multe intamplari active dar totusi fara fond.
Tarantino ironizeaza foarte mult acest lucru, creand un film de festival. Acest film nu a fost premiat pe marile ecrane decat dupa o bucata mare de film, calatorind pe la Cannes si tot asa...
E, trecand peste, piesa asta e formata din patru bucati, toate spunand povesti diferite: nebazate neaparat be personaje sau pe developarea lor, ci strict pe estomparea lumii din jurul spectatorului si introducerea lui in miezul profunzimii acestuia.
Scena principala si cea mai profunda, in opinia mea, se leaga de inceputul de mai sus. In timp ce personajul lui Jackson evolueaza(da, ma contrazic)dupa o intamplare brusca, si ajunge la o extrema, arata cum un om pierde toate conceptele teologice si logice si ramane cu dorinta cruda de a face bine si a trai. Asta este capturat orgasmic de Jackson, folosind acel citat adaptat din biblie, ci anume Ezekiel 25:17.
De aici in colo, nu cititi fara sa fi vazut filmul.
Inca de la inceput, m-a captivat complet. Nu a mai ramas nimic in camera mea decat eu si monitorul, cufundat in imagine, coloana sonora si actiune. Filmul, este, la baza, o pilda adaptata pentru viata cotidiana si dura condusa de noi.
Dupa ce primeste cele doua gloante in zid, Jules are o revelatie divina, un mesaj pe care il simte trimis din ceruri: un indemn, o aparitie, mai specific si in cuvintele sale: O interventie divina.
Daca aceasta este intradevar de la divinitate sau nu, sau daca este o simpla coincidenta, societatea in care a trait si a fost modelat Jules il convinge sa creada ca, intradevar, acest lucru este ceva ce ar trebui sa ii schimbe viata. Partea interesanta este ca realizeaza ca nu se poate opri din a trai acest stil de viata de hitman, dar in schimb poate sa aplice citatul ce l-a folosit o bucata solida din "cariera sa" pentru a omori in a SALVA. In a calazui. In a FACE BINE.
De aici, dupa scena asta si inca cateva cadre scurte, ajungem la genialul monolog de la sfarsit, o scena foarte tensioata si foarte stresanta, dar in care Jules apare calm si cald, ca si cum simtea faptul ca, intradevar, a avut parte de un semn divin. Astfel, prin convingerea sa si prin nebunia sa, devine o definitie a intelepciunii si a iubirii de aproape: El, Jules, ucigasul, asasinaul platit, loialul criminal, - el realizeaza ca este o intruchipare a raului.
Realizeaza ca greseste, dar in loc sa se corecteze diametral, de acolo se schimba putin intr-o parte si incearca sa ii convinga pe altii sa nu apuce aceleasi cale, si sa daruiasca o cale mai smerita si mai plina de iubire acelor doua suflete pierdute de la final si inceput:
The Gold Watch, scena lui Bruce Willis, este tot din aceeasi categorie. Acestuia ii este spus sa isi calce pe mandrie si pe toate lucrurile din campul lexical al mandriei, sa devina loial si tot felul, si sa isi indoaie genunchiul tipului pentru care ucidea. Soarta face in asa fel incat Butch face exact opusul. Il inseala pe Marsellus, omoara respectivu' la meciul de box, i-a banii si se duce in lume, cu prietena si iubirea sa. Sigur ca, in timp ce se pregatea sa plece, intervine ceva: pierde ceasul. Prin ceas putem vedea, ca simbolistica, mandria si onoarea familiei lui Butch.
Are o lupta interioara intre familie, mandrie si dragoste. Le separa pe amandoua si se duce, dupa un nerv profund, dupa ceas. Aici se intampla niste evenimente tare perverse si dureroase, intalnindu-se tocmai cu cel pe care l-a tradat: Marsellus. Astfel, intra intr-o incaierare GENIALA, extrem de bine montata si captivanta, si ajung sa se razboiasca intr-un magazin de arme. Acolo, sunt luati captivi de doi ofensatori sexuali.
Astfel, antagonistul si eroul sunt prinsi acolo, in fata unui rau ironic, peste gandul celor doi. Dupa seria asta de evenimente fara prea mult sens, Butch reuseste sa scape din beciul unde era tinut captiv si aude sunete de jos, unde cei doi se pregateau sa il violeze pe Marsellus, seful sau, pe care l-a tradat si pe care il ura. Un sentiment ii schimba gandirea si merge sa il salveze. Dupa o insangerare...Defapt, las videoclipul sa spuna aceasta scena:
Astfel, dupa ce se rascoala, antagonistul si eroul devin neutrii, uniti de acel sentiment ignorant si, ironic vorbind, in contextul asta, salvator: mandria. Mandria de sine dar si o loialitate blurata. In final, cei doi se "impac", si Butch pleaca cu ceasul sau si cu dragostea sea: Butch castiga, intr-un fel sau altul. L-a salvat exact emotia care, normal, ar fi trebuit sa il salveze: dar ajutat de dragoste si de loialitate pe deasupra.
E, cam asta as zice la Pulp Fiction. In continuare, sa graiesc .... INGLORIOUS BASTERDS.
Inceputul francizei Tarantino-esti legata de dezastre istorice, in cazul asta nazismul, mai exact nazismul in Franta.
Tarantino arata degetu' din mijloc la toate surzele ce cenzoreaza lucruri mai dure, si incepe sa spuna o istorie alternativa si modificata a nazismului. In aceasta istorie pe care o modifica el, folosindu-se de elemente controverse, explica multi factori ingeniosi.... Precum scena asta:
Ironia intunecata din scena asta este cum soldatul asta decide sa moara pentru tara lui, vazand asta ca pe o soarta vrednica, insa uita ca dupa el mai urmeaza doi soldati ce vor fi si ei interogati: iar aceea informatie va fi si ea aflata, iar el moare pe degeaba, pentru un nationalism trist si indoctrinat. Totusi, arata curaj, asa ca moare pentru o virtute, insa nimeni nu il va tine minte si nimic nu ii va mentine memoria. Moare, si asta e tot, dar crede ca moare pentru ceva: mai exact, in realitate, NIMIC.
Si aici e ironia razboiului, aratand sufletele si oamenii ce mor si sunt afectati de aceasta, ucigasii creati si toate cele, ce mor pentru vointa conducatorilor si pentru modele in care sunt structurati: Patriotism, nationalism, "moarte pentru drapel" si alte ironii de genul asta.
Tarantino puncteaza si cum un soldat nazist nu este neaparat nazist, este un soldat ce lupta pentru tara, chipurile, ci nu gandeste precum dictatorul sau. Insa lucrul asta nu este atat de important precum altele punctate in film.
In principiu, povestea e a unui specimen din "Rasa inferioara", cum ar zice Hitler, si cum ea se ridica impotriva regimului, incercand sa puna capat acestuia: o fata ce avea notiunea stimulata, si moartea ei ar fi insemnat ceva cu adevarat semnificativ, insa nu ar fi fost tinuta minte.
E, in sus si in jos, filmul te tinte captivat folosind o imagine de exceptie, o coloana sonora Morricone-easca geniala, si niste persoanje extrem de bine conturate si subliniate. Se joaca cu conceptul de razboi, viata si moarte, si evolueaza foarte mult pana la sfarsit, termiandu-se, in teorie, ca adevarul al doilea razboi mondial: cu BOOOOOOOOOOOOOOOOMQFQWGFWYQFGQWUYGWQUFQG!!!!!!!!HQKWFDWQFG!
E, am cam terminat.
Django Unchained < click pentru review-ul de la Django Unchained.
Astfel, pot rezuma arogant spunand ca Tarantino este un regizor ce spune adevarul in felul sau, manipuland intr-un fel bun spectatorul, si aratand un mare deget din mijloc tuturor uratorilor de violenta, - punctand ca prin violenta se spune cruntul adevar al vietii si se reprezinta multe lucruri.
Lui Tarantino ii datorez multe momente filmice geniale din viata mea, si multe ore castigate, nu pierdute, in fata monitorului sau a proiectiei din sala de cinema.
Initial cu gandul sa facem maraton Lord of The Rings, era mult prea complex si complicat si luuuuung pentru starea noastra de spirit.
Asa, filmu' asta a fost lucrul de care aveam nevoie dupa saptamana asta deocheata. Relativ calma la origini, dar cu mici "distractii" de la prezent. In final, ma simteam constant miscandu-ma de la gandirea "Carpe Diem".
Dupa ce am stat la filmu' asta, asteptand ceva plot-twist extrem, ceva schimbare cruciala, ceva actiune extremista, am fost captivat intr-o stare de calmitatea si de "Chill" pe care au instaurat-o orgasmic fratii Coen.
Ceea ce pot sa zic este ca actiunea era plina de intorsaturi, si in ciuda faptului ca era relativ statica, compenseaza prin scenele unde se drogheaza respectivu'...
Ca si capodopera vizuala si auditiva, a excelat pentru starea mea... Scenele cu droguri se pot compara cu cu faza din Pulp Fiction unde ia Vincent heroina. Awesomely done.
In final, dupa atatea schimbari si atatea lucruri care m-au facut sa ravnesc la un plot-twist extrem, tot ce s-a accentuat frumos a fost morala. Morala controversa prin care iti induce faptul ca, dupa atatea lucruri nefolositoare, exista ideologia lui "The Dude Lebowski", ci anume faptul ca uneori suntem prinsi prea mult in intriga cotidiana si in intamplarile vietii de zi cu zi, incat uitam de un simplu lucru: cu atat de chinuim mai mult cu viitorul, sau chiar cu trecutul, pierdem momentul in care suntem acum, de unde doua ore arogante in care sa iti predice morala Carpe Diem.
Acelasi lucru l-a accentuat celalalt "Lebowski", care era un fel de extrema complet diferita a lui " Le Duderrino ". Vroia sa se afirme, sa ramana tinut minte, dar uita de fericire sau de lucrurile ce ne tin umani: ca urmare, in timp ce The Dude functiona pe principiul trairii momentului, alte personaje traiau in trecut (Vietnam) sau in viitor.... Altele erau prinse intr-o constanta calatorie spre un stil de viata mai special, sau extremisti ai stilului pe care vroia sa il aiba Dude, mai exact "nihilistii". Dar, ca fapt divers, Lebowski este cel mai imun si cel mai "sanatos".
Inainte sa intrati in verset, trebuie sa zic ceva de piesa asta. M-a trezit cand am citit un comentariu, care zicea pur si simplu "Close your eyes".
Si atat de bine au picat toate instrumentele alea orgasmice, ca in fata ochilor mi s-a ilustrat o plaja post-apocaliptica, o clapa veche cantand pe note proaste, si un taram ascuns de sub-intelesuri. O combinatie orgasmica intre Alternative Rock si Trip Hop. Ce pot sa spun.... e efectiv o descriere in corzi si-n ritmuri. Si ma dus cu gandu'-n alte parti....Ca urmare, versetul!
Si nisipurile rosii, sangerande pufaiau…
Soldatii, cu calibrul incarcat, cu patriotism plangeau… Inrolatii ca voluntari, "eroii" in ocean varsau...
De pe legiuni sareau transee…
Gandurile, vai de ele…
Animati de propaganda,
Radea armata.
Iar de pe partea de pe stanga,
Un tobosar trist batea goanga.
Munitia parca ranjea,
Si plansetele nevestelor parca la ceruri ajungeau….
Dintre toata aroganta,
Peste batalioane, zareau bomba, ambulanta…
Si dintre toti insii ce ridicat drapelul…
Eroul adevarat, era cel ce si-a lasa scalpelul.
Convins de iubire,
Avand ura pentru a luptei vestire…
Unul era un individ.
Acela era de dragoste avid,
Nu era un alt guvid.
Din turma lipsea respectivul…
Pe acesta nu avea sa curga acidul…
Soldatul ce n-a ramas tinut minte de paginile de istorie, Poetul ce s-a desfatat peste de masura cu lipsa de glorie,
Statea frumos, arrogant si intelept, ascuns sub o croitorie…
Iar mainile acestuia ii captuseau parul miresmat al iubitei
sale…
Si sunetele de placere au estompat explozia venind agale…
Acesta era eroul, cel ce nu facea parte din trupa de
animale…
Acesta era eroul, ce nu se impusca pentru niste cereale…
Acesta era eroul, al carui scalpel statea ingropat in sare….
A picat un asteroid
in fata mea, feric si arogant…
M-am inaltat,
pierdut, pe un versant.
Un urs tipa
„căutam portar!”
Si stand pe
fotoliu,
Cu ochii
ațintiți, grăbiți, prin luminiș…
-Consuma
„Prezentul”-, cam asta scria pe un afiș…
Pielea de pe
mâner se transforma in gheata…
Planeta, de sus,
părea vegheata…
Am lasat
gandurile pe Terra…
Si am varsat
profunzimea pe stratosfera…
Corpul inca
lucid, retinele inca umbrind,
Mintea mea este
sedusa de un vis cursiv…
Si inima mea e
speriata de un adevăr agresiv.
In final, acel
narcotic al unui gand frumos…
Se imbina cu
adevarul aparent neprietenos…
Din pierzania
unei deșertăciuni intelectuale,
Vine profunzimea,
ca un milion de mici animale.
Intors pe
fotoliu, inelul lui Saturn facandu-se intr-un ceai nocturn…
Atingerea laptoasa
a unei stea, cam somnambula…
Preschimbându-se
in tastatura…
E a unui gând
căzătura…
A iubirii
dictatura….
Timpul nu-l poți
prinde in mana…
Realitatea nu
pune frâna!
Si din vers am
pierdut mai mult de o măsura…
Ceasul indica 12 fix si sta asa,-putin piezis... Ma asteapta o secunda, sa pun frau la tastatura... O privire fugitiva, si-a a trecut o zi,ca dintr-o mie...
VA ROG CITTI TOT
CE AM SCRIS MAI JOS . NU O SA REGRETATI SI, CREDETI-MA, ESTE PENTRU BINELE
VOSTRU CAT SI AL UMANITATII.
Inainte de orice,
unii imi spun ca „Ai doar 13 ani”, „nu trebuie sa gandesti asa acum”, si tot
felul de graieli de genul asta. Ca raspuns, o sa zic ca POT sa spun lucrurile
astea, puteti si voi, cat timp vreti sa o faceti si cat timp va deschideti
mintea catre ele. Suntem nevoiti sa gandim asa, daca vrem o schimbare. Cand
planeta noastra dădea roade, unor pești le-au crescut picioare, caci au fost nevoiți
sa evolueze. De ce am vrea o schimbare? Pai cititi mai departe. Da, stiu, sunt
trei pagini afurisite, dar puteti sa faceti macar sacrificiul asta.
Scriu la momentul
asta nu pentru a îmi exprima frustrarea adolescentina pentru câteva evenimente cu
caracter de coincidenta negativa din viața mea personala, ci pentru a îmi
exprima frustrarea către anumite lucruri ce îmi taie, putin cate putin, partea
spirituala si individuala in fiecare zi.
Simt ca toata
lumea cu care interacționez in ultima vreme, cel putin in mare parte, nu vorbește. Întâlnesc din ce in ce mai putini oameni care
pot vorbi cu adevărat… Restul sunt victime si produse ale abominației pe care
noi o numim societate. Aproape nimeni nu
gândește pentru el însuși!
Pentru a explica
asta, o sa îl citez pe futuristul/arhitectul/filozoful/artistul conceptual
Jacques Fresco, fondator al Proiectului Venus.
<Daca ai lua
un bebeluș francez si l-ai duce in Germania nazista, când ar creste mare ar
spune
„Heil Hitler!” si „Deuschland Uber Alles!”. Daca ai duce același bebeluș francez
in America, când ar creste ar spune „Yes sir, I’m an American and I’m proud of
it!”. Ar avea accentul tarii unde a trăit, mentalitatea tarii respective, nu
l-ai putea schimba. Acum, când omul asta vorbeste, oare vorbeste el, sau
societatea sa?”>
Ceea ce vreau sa
spun prin asta este ca nimeni nu mai gândește pentru el însuși, si toata lumea
este o rotita dintr-un sistem. Nu exista individualism, si cel care exista este
foarte vag si chiar stereotipic. Acest lucru se întâmpla peste tot in lume, si
toate tarile si guvernele sunt corupte intr-un fel sau altul. Toate aceste
lucruri sunt concepte ale Proiectului Venus, ce este o ideologie radicala si revoluționara.
Singurul lucru care blocheaza acest proiect este faptul ca numitul Fresco este
ateu, ceea ce automat stârnește ura in majoritatea popoarelor intolerante, din
care, in mare, face parte si societatea majoritara româneasca, ce vine cu o
mentalitate de genul, „Ma, daca respectivul nu e creștin, nu poate fi o
persoana buna!”
Defapt, Fresco nu
e nici macar ateu. La o conferința a sa, l-a citat pe Frank Lloyd Boyd, spunând,
„Eu cred in Dumnezeu, il numesc pur si simplu Natura”.
Acum din nou, va
intreb, aceasta mentalitate este mentalitatea fiecarei persoane in parte, sau a
societatii in care au fost formati?
Alt lucru ce
starneste ura este diferenta de „normalitate”. Normalitatea in sine este o
absurditate. Tot Fresco spunea, de exemplu, in Imperiul Roman stravechi, in
fiecare sambata si duminica crestinii erau aruncati la lei. Copii isi intrebau
parintii „Tata/mama, pot sa merg sa vad luptele la arena de duminica?”, iar
parintii i-ar fi raspuns, „Da, daca esti cuminte”. Erau oamenii astia nebuni?
Nu. Erau normali. Erau normali pentru societatea lor la vremea asta.
Ca urmarea,
normalitatea este subiectiva si, in final, o mare absurditate ce duce la
conflict, la fel ca intoleranta si frica de schimbări.
Oamenii au fost obișnuiți
cu un sistem, cu o societate, au fost crescuți in asta, si nu vor sa se schimbe
nimic. Imi pare rau, dar societatea trebuie sa evolueze, omenirea trebuie se
evolueze, pentru ca istoria nu are un apogeu si noi inca suntem in urma.
Multe dintre
aceste lucruri au fost spuse in urma de ganditori precum Fresco. Chit ca nu
vreau sa il idolarizez sau sa fac proiectul Venus sa para ca un cult, indemn pe
orice ins deschis la minte sa se uite la macar una dintre conferintele sale.
Poate avem speranta ca sa ne schimbam in ceva mai bun.
Dar destul cu
vorba despre asta.
Eu VREAU SA
VORBESC DESPRE TARA NOASTRA, ACUM, IN PREZENT, SI CEEA CE POTI FACE TU!
Okay, poate ca la
aparente traim intr-o democratie, dar, in adevar, regimul este mult mai trist.
Hai sa
exemplificam. Un Cutarescu nu are voie
sa aiba parul lung sau sa se imbrace dupa poftele sale la scoala, si
majoritatea profesorilor urasc ca cineva sa se ridice si sa isi exprime opinia.
Daca cineva face asta, este pedepsit.
Ca argument la „parul lung si haine diferite”,
mi-a fost raspuns in urmatorul fel: „Pai daca Xulescu e sarac si Cutarescu nu,
si Cutarescu vine imbracat cumva si Xulescu altcumva, mai saracios, Cutarescu
va face misto de Xulescu…”. Stiti ce e trist aici? Nu scoala ar trebui sa se
lupte impotriva prejudecatii si a lucrurilor de genul asta? Din pacate, pot sa
va asigur ca nimeni nu iese din scoala ca o persoana mai pozitiva sau mai
negativa, mai rea sau mai buna. Nu. Aceste lucruri sunt determinate din nou de
mediul in care este crescut(cat timp nu isi deschide ochii si nu gandeste
pentru el).
Scoala in Romania
nu te invata sa fii obiectiv. Nu te invata sa gandesti pentru tine. Nu te
invata cum sa fii creativ, artistic, stintific sau logic. Scoala noastra te
invata cum sa functionezi intr-un sistem. Te invata cum sa fi o rotita dintr-o
masinarie, si cum sa iti traiesti toata viata dand in cap umil, luand tot ce
iti baga pe gat guvernul cat si lumea. Ca
raspuns, citez „De cand eram tanar, am avut o decizie intre aroganta onesta si umilința
ipocrita. Am ales prima varianta si nu regret nimic” – Frank Lloyd Boyd.
In ansamblu, sistemul
te transforma intr-un robot. „Another Brick in the Wall”, ca sa zic asa.
Pentru a ajuta la
mentinerea acestui lucru, scoala iti baga prin cap informatii in excess, si
alte lucruri ale trecutul, nefolositoare. Guvernul sau sistemul invatamantului
roman nu vrea pe nimeni sa gandeasca deschis, liber, futurist sau diferit de un
standard predestinat.
Ce e asta? Pai X
vrea sa faca ceva, Y nu ii da voie sa faca asta, dar cat timp nu o face, X este
in siguranta, traieste in pace. Eventual, daca X da din cap constant, poate sa
faca si bani si sa traisca „fericit”.
Deschideți-va ochii.
Regimul duce spre comunism, cu o fatada liberala.
Este o cenzura
atat fizic cat si intelectual, si individualismul fiind distrus, ajungem
rotitie dintr-un sistem, similare, stereotipice, docile si „fericite”.
Poate ca traim in
democratie, aparent, dar cat timp subconstientului tinerilor din scoli, din
care fac parte si eu, le este indus comunismul, atunci vom pierde conceptul
libertatii adevarate.
Pe langa asta,
majoritatea tinerilor din aceasta generatie fiind ignoranti si nepasatori, nici
nu isi dau seama si nici nu vor sa schimbe ceva. Cand vor creste, vor fi produse
ale unui sistem spalator de creiere.
Nimeni nu spune
sa va ridicati impotriva profesorilor, sau sa va riscati notele si toate cele,
dar macar nu picati in sistemul asta. Nu va lasati manipulati. Nu ganditi cum
va spun parintii, profesorii, sistemul sau televiziorul. Nici cartile. Luati
toate informatile ce va sunt date de sursele in care aveti incredere, printe
care ar trebui sa fie si cartile, si FORMATIVA OPINIA VOASTRA. Fiti
individuali. Nu va lasati categorizati ca un „roman”. Fiti mai mult de atat.
Nu va alegeti
cariera pentru ca pare „sigura” sau „linistita”. O sa regretati traind intr-un
birou de trei pe trei metri toata viata voastra. Alegeti-va un drum ce va place
voua. Scriitor, tobosar, pictor, filozof, comediant, actor, regizor… Orice va
puneti in cap, daca vreti, puteti sa o faceti. Trebuie doar sa schimbam societatea.
Altfel, vom
ramane iarasi o tara cu 50 de ani inaintea alteia. Partea si mai trista este ca
tara cu care compar
Romania aici este si ea, la randul sau, corupta.
Lumea nu
funcționează cum trebuie.
Este timpul sa
evoluam. Si, prin natura noastră omeneasca, putem sa facem asta.
Mai am cateva
P.S.-uri de facut.
Este ca si cum
Romania, si lumea in general, ar tinde sa creeze o „minte colectiva”. O minte
colectiva se refera la un mecanism, mai multe ființe sau roboti (fiind un
termen relativ „SF”), ce au același scop si gândesc la fel. Este o singura ființa
sub mii si mii de subdivizii, ca un organism extraterestru cu scop de dominație
a pamantului. Acum va uitati la mine si spuneți, „Ce bazaconii spune asta?”. Ce
vreau sa spun, cititorule, este ca religia predata ca doctrina, si lipsa de
libertate de ați alege propria religie si opinie in viața duce spre crearea
unei minți colective. Aceasta minte colectiva va fi vaga, da, dar odată creata
( nu spun ca nu exista deja, in mare parte), corporatile vor avea control
deplin asupra noastră. Nu lăsați asta sa se întâmple. Nu lăsați sa vi sa piardă
sclipirea din ochi.
Ovidiu Molocea
mi-a spus acum câteva luni ca am o privire diferita de alții, ca mereu ma uit
in viitor. Si voi o aveți, trebuie sa o dezvoltați: O sa apăra când o sa aveți
un scop in viața si o sa vreți sa schimbați ceva… Sa fiti Anarhiști Intr-un
Sistem.
Daca nu, daca
ignoranti acest indemn, am sa va spun un simplu lucru…
Welcome to the
Machine. Put your soul in the box to your left and come fix the wheels.
(Bun venit in „sistem”.
Pune-ti sufletul in cutia de langa tine si vino sa repari rotitele).
Aici sunt conferintele lui Fresco:
Si de acum 30 de ani:
AVEM SOLUTII... LE PUTEM APLICA.
Trebuie doar sa detronam sistemul ce,
incet incet, ne spăla de vlaga…
"A te lupta pentru pace e ca si
cum ai face sex pentru virginitate"
