luni, 9 ianuarie 2017

poem - Berkano

- David A. Marin



His robes grazed the concrete floor
His eyes closed, knees bent, he sought
The monk takes in the air and lets it out.

Large, hollow cross hits the floor,
Is pierced by the radiating golden flow.
The monk’s heart accelerates – his spirit opens,
He breathes, slowly slower, he trembles calm,
The concrete floor echoes
as They touch the ground.

The christian cross, it hit the floor,
His eyes closed, knees bent, his spirit laughed
The monk takes in the mist and lets it out.

The room is filled with elf-radiance,
His blood swirls with new light,
At his neck, a metal cross gets cold and falls.

He dances on the concrete floor,
Now kneeling North.

His body fills with shivers,
The room is filled with eternal wits.
He smiles and chants, he knows who he’s facing,
With no fight, he pledges allegiance.

He remembers others around him,
He feels their shaking flesh and unity,
Their crosses too, have hit the ground.
Before them three stand two of Them
And many more vibrate across,
The concrete hall is filled by the gods.

New, he looks ahead, and sees
With one eye missing, dressed in black
The All-father.

And beautiful eyes and curls of fire
The one of the Vanir which they all knew
She blessed them with a heavy smile.
He nodded.




Before, one saw another,
with one arm,
His noble face, a look of justice
He swung his shield, inspiring.
They stood kneeling,
Outside, the snowing stopped
The mounds of ice were silent
The mountain air was pure.

“Berkano.”
New man spoke first, then the others chanted.
A rune followed, and then another, and again.  

In the radiating afterglow,
New woman said to new man
Not that she had accepted,
But that she was accepted.
The third who had attended,
Awakened, said so too.
In the fire of a candle,
one of them saw Valhalla.
Sessrúmnir, one felt too.

They rose.






sâmbătă, 10 decembrie 2016

Despre pseudo-politica românească.

David A. Marin

În pragul alegerilor, vreau să ofer o critică a scenei „politice” românești ce mi se pare aptă și cât se poate de academică. Această critică nu se aplică doar la spațiul românesc întrucât se pot vedea același trăsături in toata Europa de Est cat si, de altfel, pe tot globul. Scopul criticii nu este altul decât de a stârni dezbatere civilizată și impersonală - nu de a genera atacuri între indivizi, pe baza orientărilor lor politice. Acestea fiind zise, cine nu este interesat în a aborda o atitudine cât de cât diplomatică, fără să comită sofisme, sugerez să nu comenteze.
Vreau să încep prin a declara: PSD nu este un partid social-democrat. PNL nu este un partid liberal. PRM nu este un partid naționalist. PMP nu este nici măcar un partid ‘populist’. Aceste partide nu sunt nici măcar de centru, nu sunt nici de stânga, nici de dreapta. Aceste partide sunt niște coaliții de oportuniști fără pic de educație politică în sensul real al cuvântului – hoți cu steaguri colorate, fără nicio idee asupra culorilor pe care le poartă sau asupra ideologiilor pentru care pretind că luptă.
DEX definește “politica” in felul urmator: “Tactica, strategia, metodele și mijloacele folosite de organele puterii în vederea realizării obiectivelor fixate; ideologia care reflectă această activitate”. De notat a doua parte a frazei. Ideologia care reflecta aceasta activitate. Puteți, cu toata seriozitatea, să îmi spuneți că partidele românești mari știu ceva despre orice ideologie, în afară de ideologia profitului personal? Puteți să îmi spuneți, cu toată seriozitatea, că Gabriela Firea a citit Rosa Luxemburg, fondatoare a social-democrației? Puteți să îmi spuneți, cu toată seriozitatea, că cei din PNL au vreo idee ce înseamnă liberalismul? Puteți să îmi spuneți, cu toată seriozitatea, că acesti oameni au vreo afilierea reală, în afară de aceea a banului? Ei când scriu în inchisoare, scriu ca să iasă mai repede și ca să continue șarada, nu pentru că ard în ei idealurile și partizanatul când se află după gratii.
Istoria este mai întâi tragedie, după bataie de joc. Tragedia a fost aplicarea în parte inadecvată a unei ideologii cu foarte mult potențial, în perioada totalitaristă. Bătaia de joc este scena guvernamentală și parlamentară de astazi - nascută ca urmare a dorinței de libertate, devenind iluzia libertății. Aceasta nu are în interes poporul, starea lui materială, educațională, si sănătatea acestuia.
O schemă inteligentă a scenei ‚politice’ din Europa de Est după căderea regimurilor ce se declarau marxiste a fost "depolitizarea", sau, mai concret, schimbarea sensului cuvaâtului „politica”, și deci "politizarea". Datorita fluctuației sensului termenului, însăși depolitizarea și politizarea par termeni sinomici. Omul este o ființă lingvistică, și dacă îți bați joc de termeni și de sensuri, poți să îl demotivezi și prostești foarte ușor.
Nu există adevărate poziții politice în afara de extrema dreaptă si o pseudo-social-democrație-de-centru(accentul fiind pus pe pseudo), fiind o vast răspândita fobie de stânga adevărată pe plan economic. În fostele țări din blocul sovietic există acum o puternică dreaptă și o răspândită fobie de stânga. (De existența acestei adevărate stângi în România, chiar și înainte de ’89, nu mă îndoiesc – mă îndoiesc însă de mărimea ei. Cu certitudine că au fost câțiva care credeau în cauzele marxiste, și care au făcut și bine.
Mulți dintre acești comuniști au ajuns în aceleași pușcării cu legionarii, adica cu fasciștii si naziștii si cu alti disidenți, băgați acolo de oportuniști sub fațadă roșie. Oportuniști sub fațada roșie avem și astăzi).
După căderea fascistului Franco în Spania, s-a revitalizat puternic stânga radicală. Acest lucru este natural din prisma materialismului dialectic, cade X, apare -X. Stânga dreapta, dreapta stânga. La noi deci, singura aripa politica reală este(sau cel puțin pare să fie) cea extremistă de dreapta, întrucat nu există alternative pentru omul de rând, frustrat și plin de agresivitate ca urmare a consensului politic și economic ce îl abzuează, fiind ușor pentru el să cadă în iluzia dreptei radicale, unde brusc toate problemele lui sunt cauzate de populația X sau de grupul de oameni Y, toate celelalte variabile fiind naturalizate(“sistemul așa funcționează, nu ai ce să îi faci, în schimb haide cu noi să ne luăm de unguri și țigani și sirieni, pentru că problemele noastre sunt clar cauzate doar de ei”).
Oribile timpurile unde doar fasciștii sunt fascisti, si ‘social-democrații’ sunt doar niște hoți măscărici.
Însă astfel, prin acest procedeu, e loc de destabilizare totală și corupție, iar demonizarea politicienilor și politicii de către mase este de altfel benefică fix pentru politicieni, termenul de „politică” este furat de la academici, de la oamenii ce se documentează și discută ideologie, și de la politicienii rari cărora chiar le pasă de anumite idealuri, este luat de la aceștia și transformat într-un termen ce se refera la macabrul joc guvernamental, la all-you-can-eat-ul care a devenit politica românească în care m-am născut și în care trăiesc.
Oamenii, fără o educație politică reală, fără să fie citiți în ale politicii, fără să se practice educația politică în școli, făra cunoștiinte teoretice reale despre sistemele pe care le discuta, iau doar instanțe istorice ca punct de dezbatere. Această istorie este prezentată într-o maniera excesiv de subiectivă în scoli și în mass-media(și doar de pe o parte a acestei subiectivități), iar instanțele istorice ale ideologiilor radicale de stanga, în estul Europei, sunt pline de diverse „revizii" si „reacții” și deviații ale parților care au ajuns la putere – fix pentru că, nici atunci, deși mai mult atunci decât acum, nu citeau, și fix pentru că și atunci ajungeau destul de mulți oportuniști la putere. Însă măcar în secolul trecut au fost încercări de a educa masele, de a organiza masele, de a emancipa masele. Acum, eșecul și supreficialitatea, și resemnarea, sunt comercializate drept singura viabilă opțiune, alternativa fiind fantoma gulagului. (Este interesat cum, în țara noastră, incercările de a fi un stângaci radical sunt mereu urmate de fantoma gulagului, în timp ce incercările de a fi un dreptaci radical nu sunt urmate de fantoma holocaustului).
Poziția mea politică la o parte, vreau să spun, deci, că este foarte ușor să alienezi politica de către om, și făcând asta, o să îți apară câțiva care au înghițit pastila dreptei, fiind vulgară și ușor de digerat, sau se resemnează în atitudinea dominantă, superficială si depresiva, a individului realpolitik, post-ideologic lipsit de speranță și idealuri colective.
Priviți doar tinerii, cât și oamenii de vârste mijlocii care pur și simplu nu știu politică, nu o înteleg, sunt total paraleli, muncesc și dorm, sunt frustrați de sistem și cam atât. Când ies în străzi, doar manifestă frustrare, însă nu știu cum să ceară ceva concret, nu știu să articuleze cererile în manieră politică, astfel încât sistemul să fie nevoit să asculte - daca ar știi, ar fi periculoși. Protestele nu mai sunt proteste reale, nu mai sunt revolte, doar manifestari ale frustrării (nu duc la schimbări reale. Ieșeau țăranii în stradă în perioada feudală și cereau capete de boieri, dar nu știau să ceară mai mult, și deci așa erau învinși. Se schimba un boier, dar treaba rămânea fundamental la fel. Astăzi, pleacă Ponta, mai mult nu știm să cerem, și deci suntem învinși. Nu e acceptabil să criticăm și să ne răzvrătim împotriva consensului larg social, economic si guvernamental pentru ca așa suntem fie ridiculizati drept "hipioți" și "anarhiști punkiști", fie comuniști vânați de fantoma închisorilor politice și a diverselor păcate ale ălora care purtau roșu înaintea noastră, în timp ce capitaliștii nu sunt vânați de fantoma 1930-ului, sau a 2008-ului, sau a sărăciei din țările puternic integrate în economia capitalismul global, ce însă nu profită deloc din acesta - țările africane sunt un exemplu perfect).
Bun venit în epoca informațională, unde totul este la degetele tale dar nu prea cauți, nu prea ai cum să cauți, și nu prea ești încurajat să cauți, iar cât timp copiilor le spunem că politicienii sunt prin excelență hoți, aceia care vor ajunge politicieni, vor rămâne hoți.
Oamenii fug de orice înseamnă politică – pentru că nu mai există politică. Nu poartă "Conversația", și deci consensul conducerii și consensul economic rămâne la fel.
De "acționat" am tot "acționat", am tot ieșit în străzi... și fiecare țipa altceva, avea altă agendă, pentru că "Conversația" nu se poartă. Ieșim și urlăm în stradă, dar nu știm ce sa cerem a doua zi. Nu avem cereri comune. Teren comun. Cei ce au idealuri adevărate politice, în sensul real al cuvântului ‘politic’, sunt ridiculizați. Acum, poți să țipi ce vrei, nu mai este necesar să te bage între gratii, pentru că nimeni nu te ia în seamă oricum - închisoarea politică a devenit sictirul politic. Oamenii mănâncă din gunoiul realpolitik, apolitic, post-ideologic – nerealizând că trăiesc într-o altă ideologie, ca oricare altă ideologie, o ideologie a lipsei de idealuri, o ideologie în care utopia și distopia sunt termeni sinonimici, o ideologie în care ești un nimic și nu o să faci nimic, o ideologie unde a fi politician este a fi hot, o ideologie unde a te ridica înseamna a uita de clase economice și a prioritiza alte lucruri în viața ta, nu pe cel de lângă tine, nu societatea și nu progresul acesteia. Trăim în ideologie. La cinematografe nu mai sunt clipuri propagandistice cu muncitori inainte de filmele cu Țepes cu subtilități marxiste – acum sunt reclame coca-cola și filme Avengers. Propaganda este aceeași. Ideologia există.
Dupa mine, trebuie purtată o discuție politică în plan micro ca să influențezi planul macro. De ideologie, dragii mei, nu veți scăpa. De ‘politică’, nu veti scapa, dar poate facem rost de POLITICĂ. Fie incepem să reabilităm termenul, sau continuăm să demonizăm politica spre fericirea hoților de la putere, sporind în continuare naivitatea, superficialitatea și nihilismul balcanic al popoarelor din zona noastra geografica.
Mă veți întreba – tovarășe, cum poate să fie sensul real al politicii violent scos din politica, concomitent cu depolitizarea, concomitent cu efortul de a gandi realpolitik, apolitic, separat de ideologie?
Simplu. Cei ce duc efortul de depolitizare, precum USR-ul, nu o fac nicidecum rău intenționati, nu o fac cu dorința de a ajuta șarada în care trăim, ei o fac pentru că nu știu cum să reabiliteze politica, și nu au idealuri politice, ei doresc doar să ajute, fiind însă naivi și lipsiți de educație în domeniu, și deci astfel, încearcă să elimine culorile si simbolurile și „stânga-dreapta” – ei nu știu că nu stânga și dreapta le-a făcut rau în ultimii 27 de ani, ci doar oameni mărșăluind în coloratele forme ale acestor orientări. Pentru că asemenea raționamente sunt prea complexe pentru românul de rând needucat, pentru ei este mai ușor să încerce să se ridice prin a predica impotriva politicii dâcat prin a vrea sa recâștige politica. Problema cu acest raționament este simpla contradictie din interiorul sau – încerci să intri în scena guvernamentală prin a predica împotriva scenei guvernamentale? Decât să mergi pe alb, ca să nu te dai roșu sau albastru, nu mai bine ești roșu sau albastru, dar pe bune roșu sau albastru? Pe bune determinat să lupti cu toată forța pentru acel roșu sau albastru?
E mai ușor să arunci un obiect și să cumperi altul decât să încerci să îl repari - dar ceea ce ei nu înțeleg e că nu ai ce altceva sa cumperi. Acțiune și reformă apolitică - pai ce acțiune și reformă apolitică, când pe net și pe toate materialele legate de USR pe care le-am văzut circulând este doar un atac constant împotriva altor partide și altor politicieni, și multe cuvinte frumoase despre schimbare și evoluție, însă nu revendicări concrete și adevărate, nici măcar în sensul realpolitik.
Frustrarea noastră este cu consensul. Frustrarea noastră este cu coruptia – aceasta nu este însa doar sursa de probleme, este un simptom al problemei cu alte simptomuri proprii - iar problema-rădacină este lipsa de educație politica și ideea puternic înrădăcinată în acest sistem, aceea de a căuta mai presus de toate profitul personal. Problema cu PSD nu este că sunt comuniști, problema e că NU SUNT NICI MĂCAR COMUNIȘTI, problema e ca NU SUNT NICI SOCIAL-DEMOCRAȚI. Comuniștii adevărați sunt precum comunistii care mor în Bolivia pentru idealurile lor, idealurile ce țin de binele omenirii. Social-democrații adevarăti sunt precum Rosa Luxemburg, aruncată în canalul Landwehr din cauza dorinței sale de a emancipa omul. Politicienii noștri nu ar lua asemenea gloanțe, fiind niște simpli hoți sictiriți.
Da, asta nu înseamnă că un politician adevarat, care chiar crede în a sa dogmă, nu poate înteprinde crime și atrocități. Poate. Cu certitudine poate. Însă cât timp există educația politică, există conversația politica, există lectură politică în universul micro, al oamenilor, al maselor, atunci lucrurile o sa aibă un anume balans – cutare e socialist, cutare e liberal, cutare e fascist. Eu, socialist, o să mă combat cu fascistul, pentru că eu consider că ideologia lui duce la atrocitate daca e înfăptuită ca atare, în timp ce ideologia mea nu duce la atrocități decat aplicată prost. Astfel am înfățișat absurditatea argumentului că "extremiștii de orice fel sunt la fel". Liberalul o sa faca ce face liberalul – dar macar știi la ce te astepti de la toate aceste instante politice, pentru că sunt instanțe politice – nu sunt forme, sunt esențe.
Decizia e a noastră. Fie începem să luăm politică inapoi și să o dam maselor frustrate, fie ne frustrăm în continuare cât se joacă cei de sus, purtând măști. Apolitic, fie bine intenționați sau nu, oamenii nu schimba niciodată consensurile largi, iar problema noastra acum este consensul ce duce la corupție, nu doar corupția de sine-stătătoare. De la ‘apoliticieni’ (sau ‘anti-politicieni’) nu știi la ce să te aștepți. Discursurile lor sunt sentimentale și pline de platitudini, fără revendicări reale și planuri funcționale, si, mai presus de orice, fără idealuri care să îi ardă pe dinăuntru, să îi forțeze să facă ceea ce trebuie să facă.
Și dacă îi spui copilului tău că politicienii sunt toți hoți, furtul e pe mâinile tale.
Iar noi, ăștia de vorbim ca atare, suntem periculoși - suntem periculoși că discutăm și suntem pe bune - suntem periculoși pentru măscăricii care ne poarta culorile pe nedreptate. Noi agităm, noi educăm, și noi ne organizăm, si pentru fiecare duzină care râde de determinarea noastră, resemnându-se in scepticism și împăcare cu asuprirea, dacă e măcar unul care ascultă, e un progres. Chit că nu aderă la cauzele lui Cutare sau Cutare, măcar aderă la ceva, și măcar contribuie la reabilitarea termenului de politică și discuție politică - de politicieni nu vom scăpa - dar poate ne vom bucura de politicieni adevărați, dacă vorbim, daca vorbim ca societate.



luni, 21 noiembrie 2016

the station of the real - poem

- David A. Marin
In this beyond of shreds 
of sparkling fragments 
of star dust, lies a black flying box
it's shaped like an ox
big Havana sign:
on it writes, pen like a stylish-fox:
INTERDIMENSIONAL SHRINK ADVICE 
I go in, and I see a giant, in loom
a black man, smoking a pipe, smiling with the moon
he's on one of them elderly chairs for elderly folk, 
rolling back and forth, 
and I ask of Friendship. 
He puts a hand in his 'fro, takes out his monocle 
and says, after each sentence pausing for effect:
"Young man, we're all "troubled", 
And unless you accept the other's trouble
You will be troubled alone"
He breathes deeply. 
"Do not push people away from 
or because of the troubledness 
For you, yourself, are troubled 
When we embrace the differences
Big and scary as they are 
We can connect to the hive mind
And sometimes act as one".
I thank the shrink.
(I turn to leave, he says: 
"Kid! Wait."
"...?"
"Unless they're fascists." 
 He winks. 
We chuckle. )
The African-American giant hands me a funk record. 
I take a subway away, though space-time,
(not a lot of people on train at the end of this line
but there's a few, nodding, drinking tea) 
and I stop at the station of the Real. 
I hitchhike from the bathroom to the bed,
and


sleep. 







sâmbătă, 13 august 2016

droplet - a poem

                                                      - David A. Marin
Patterned substances
Archetypes
Circles rewinding again and again
Same narratives
Reloaded ecstasies
River ran so fast,
it broke into a lake.
eyes - gold and warmth
flame across everything perceived
and then
- drop -
coming down like fountains of acid
eyes - silver cold
the same smiles now look like frowns
and every frown vibrates hatred
summer of love
mid-cut in the autumn of the lost...
the laughs of Camus and Satre
and the echoing bellow of Nietzsche
as you scramble on the ground
for a penny to take you across
through the Acheron and back.
A maniac scrambled in the sand:
When did we go so terribly wrong?
When did we go so terribly
When did we go so
When did we go
When did we
Did we
Interrogation mark.
Spear of doubt.
Wounds covered
with the morphine of dreams
cries of ember as heavy rain falls
on the sparks of the phoenix. 
flying rastaman shares a smoke
whispers in your ear:
"Jim's dog chases across the Earth
hoping to catch a bone once thrown"
and you can't help but stare a lot
freezing in a half light
the smell is strong in the night
the droplet falls from the thumb
red on red on the petals
some blood
bloody hell
there's this saying
fuck the sayings
like a proverb
screw proverbs
you know what they say
fuck what they say
every rose has its
predictable
fuck predictable
fuck the punchline
fuck the poem
fuck you
fuck me
also, it
feels like this generation's lost
in the lyrics of a grunge song


luni, 13 iunie 2016

Rose-red cadillac - a poem

- David A. Marin
I took the car today.
Truth be told, it wasn't really mine
I found it unlocked in the parking lot
of the cheap highway crack motel
A rose red caddy, like sweet lipstick
It had blood on the back seat
And there was Belgian candy on the passenger seat.
Driving, smoking, I don’t smoke, but clutched
was a Norwegian wooden pipe, clutched
to the brown, sparkling leather steering wheel,
and the smoke disturbed someone,
even if I was driving alone.

Truth be told, there was a guy in the trunk
I set him free, he didn't even thank me
Just ran barefooted, white underwear
Into the sun-creased hedges.
Dropped his anatomy notebook
Must have been a med student
Got himself in drug trouble with the cartel
Scoring coke with that pretty dental student next door
said she had the dough but, yeah, she kinda ran low.

Anyhow, read a bit into neurology
Neurons are very interesting, come to think
Truth be told, wish I was one of 'em myself
Just one thought to be
One thought now, and one thought after
Not more than one thought going through me
One thing to deal with at a time
And always someone to receive
that very thought…
Now, sometimes I become one single thought
when I think of this girl I'm seeing.
When it's her, sometimes it's just her, till the chaos hits.
Alas, I'm driving still
The desert on my left and right is nice and all
I wonder if the student will find peace within
I think the cops put out an APB
Did I leave the oven on?
Was that a gunshot coming from the hills?
What was the name of that movie?
Did I just hear somebody scream?
Truth be told,
I wish I’d be in that hotel room making love to her still.
One thought still.

Good thing the police sirens are just in my head
Didn’t I buy this car last month?
And wasn’t the guy in the trunk the asshole from the club?
But why was he all tied up
Who set him up like that?
Weird.
As I was saying…
What was I saying?
Anyway, meet me after I cross the state line, hun.







miercuri, 25 mai 2016

an empty birthday card / o felicitare goală - poem

- David A. Marin
(Traducere mai jos).


This year, I got a birthday card
There was nothing written inside,
No memorable cover.
No couple bucks.
It was as blank as an empty canvas
Covered in naught.
( I looked at it today and laughed
Maybe I ought to frame it
Sell it as modern art. )

There was no metaphor intended,
Girls forgot to write
They were busy smoking, asking for a light.
There was no metaphor intended,
But I saw one nevertheless.
There was no metaphor intended,
But it was a perfect show
Since they remembered buy, forgot yet write.
Chasing form, forgetting essence,
Chasing cover, forgetting content,
It was the most capitalistic gift I have ever got
And that is an amusing thought
Since my pals and I, we give and receive money.
“We accept it as a root of evil, but
Don’t take a piece out of my pie. “
So Floyd said.
  
This year, the person who gave me that card
We blocked each-other out of our lives, now she’s gone.
I smiled as I locked away the pictures of us
My phone lighting up like fire with texts, swears and insults
Like a pigeon, almost collapsing from the weight of the death letter he carries
Strapped so gently to its wings, yet suffocating.

Alas, I kept the empty card
And me, myself and I,
We talked and laughed,

For we, and I mean I, know it is me that should be writing inside.  

*


Anul asta, am primit o felicitare de ziua mea.
Nu scria nimic in ea.
Nu avea coperta memorabila
Si nici un eurocent,
Sau un amendament.
Era goala ca o panza alba
Acoperita in colorat nimic.
(Azi m-am uitat la ea, 
am ras
m-am gandit sa o inramez
sa o vand drept arta moderna).

Nu a fost nicio metafora intentionata,
Au uitat sa scrie,
una prea ocupata fumand si luand pastile.
Nu a fost nicio metafora intentionata,
Dar eu am vazut una oricum.
Nu a fost nicio metafora intentionata,
Dar a fost insa una agasanta:
Fugim dupa forma, uitam fondul,
Fugim dupa copertă, uităm totul.
Cadoul perfect capitalist.
Superb de trist.
Si acesta e un gand amuzant,
Pentru ca în cercul meu, ne dăm direct bani.
“Acceptam banul ca sursa de rele
Dar nu imi lua din ciocolățile mele”
Așa ziceau și Floyd.

Anul asta, persoana care mi-a dat aceea felicitare
Ne-am blocat unul pe celalalt, totala separare
Azi ne iubim, maine unul figurativ moare.
Am zambit cand am pus deoparte o poza cu noi
Gandindu-ma ca a fost frumos, dar ca nu vom mai avea momente noi.
Telefonul meu ardea cu mesaje, injuraturi, insulte grave
Ca un porumbel, aproape cazand din ceruri
Din cauza greutatii scrisorii de moarte
prinsă de el, sufocant, 
porumbelul zburând, fără stol, și zdruncinat.

In fine, am pastrat pleșuva felicitare
Si eu, cu mine si cu sine,
Am ras si am zambit, chiar deloc sumbru…
Caci noi, adica eu, stim ca eu sunt cel ce ar trebui sa scrie inauntru.









duminică, 22 mai 2016

the breeze - a poem

- David A. Marin



The ship’s floating
Not breeze, not wind,
Mobile hill of dust and wood
Sweating in a pond of blue
Blue, blue
Floating,
You keep telling yourself
You don’t need no woman
You keep telling yourself
You’re a big man
There’s no breeze, no wind
Heating sun on the mast
Cracking laughing Henry Morgan
Lighting a joint, rolling it with waves
And the crunchy smoke is the sea foam
Roam, roam, roam...
( On the topmast 
When you climb high
Feel like you're on the line
Between the point B and the great A
Wanting so bad to get to A. )

But it sure is nice
When there comes a breeze
A mermaid 
to drop you to your knees
Get you around the seven seas
Yet the breeze, it comes and goes
She comes and goes
She’s nice, but she knows
She’s nice, but she just goes
You stride on alone
In the great foam
This road
We must walk alone
For Acheron, we journey lone
For the heroes meet in Valhalla
Yet they get there alone.

So keep rowing,
Sing a sailor's tune
When you're singing 
you ain't sinking
When you're writing
you're not drowning.
So keep rowing,
No breeze, breeze, no wind, wind
Just the rats and I on my ship
Getting a free trip
Just the pearl white rats under the ebony deck
And my crescent burning neck,
Row as hard as you fucking can
Row as hard as you fucking can
The people on land have theirs
But you have yours
The land people have one type of sand
On your salty feet, there lie a thousand
Row as hard as you fucking can
‘cause
The ship’s great
And you’re great too.
Take in the wind
Howl-howl, seawolf
Don't waste time
We're on these seas for quite just a while
Pull them sails
And row as hard as you fucking can.